Confesiuni catre HR

Mi-a fost pusa urmatoarea intrebare:

Daca un angajat vine la HR sa ii impartaseasca niste informatii despre persoana sa care nu sunt tocmai benefice pentru companie, acesta nu e oricum obligat prin lege sa pastreze confidentialitatea daca i se cere?

In primul rand si noi, oamenii de HR, suntem angajati si respectam aceleasi regulamente ca oricine altcineva din companie. In al doilea rand, datorita fapului ca inevitabil intram in contact cu informatii delicate despre viata personala a angajatior (stim cand au un deces in familie, cand sunt bolnavi, cand au diverse probleme la banci, cand vor sa faca un imprumut, cand se casatoresc sau vor sa mearga la medicul de familie, etc) suntem responsabili cu confidentialitatea acestora.

Asadar, toate detaliile si informatiile pe care tu le impartasesti cu HR-ul sunt pastrate sau cel putin ar trebui sa fie pastrate sub cheie si in mod clar nu pot fi dezvaluite unor terti .

Insa cand vine vorba de „secretul confesiunii” ma vad nevoita sa va spun ca nu exista nicio constrangere in privinta dezvaluirii acestuia, alta decat bunul-simt al omului de HR cu care discutati. Ce-i drept, trebuie sa aveti in vedere ca nu suntem nici doctori, nici preoti si nici terapeuti.

Una dintre cele mai auzite fraze din cariera mea este

Te rog mult sa ramana intre noi discutia aceasta.

 Haideti sa va explic putin dinamica asta HR – managerii/directorii companiei – angajati. Noi actionam ca un punct de contact intre angajati si management si intr-o lume ideala trebuie sa cooperam spre multumirea ambelor parti. De cele mai multe ori, pentru ca traducem in fapte planul de business transmis de management, care de multe ori nu coincide cu dorintele celorlalti (si ma refer la angajati si manageri), atunci acestia le percep ca pe „HR-ul nu vrea sa faca nu-stiu-ce” si atat. Asta explica „popularitatea” departamentului nostru intr-o oarecare masura.

 De aceea, cand cineva doreste sa discute o problema si incepe cu fraza „sa ramana intre noi”, iata cam care sunt variantele la care ma gandesc:

 #1 – fie e ceva de natura personala

#2 – fie e vorba de vreun conflict cu un coleg sau cu managerul direct

#3 – poate a facut vreo ilegalitate

 In general, cam acestea sunt cu adevarat probleme care afecteaza bunul mers al lucrurilor.

Asa ca in momentul in care tu imi ceri ca discutia sa ramana intre noi, eu trebuie sa iti spun ca „depinde”. Daca informatia pe care mi-ai impartasit-o prejudiciaza compania atunci e de datoria mea sa o spun mai departe ca sa previn /rezolv vreo problema ce risca sa degenereze intr-un dezastru. Legislatia clar nu reglementeaza asemenea situatii , intervine doar problema eticii. E ok ca HR-ul sa faca asa ceva sau nu?

 Eu zic asa: daca l-am pacalit pe angajat si i-am dat impresia ca se afla intr-o intelegere de confidentialitate, pentru ca mai apoi sa incep sa torn mai departe informatiii, clar comportamentul e extrem de gresit, lipsit de etica si de bun simt si asa ceva nu se face. O asemenea purtare spune multe despre calitatea mea ca om si nu are nicio legatura cu functia pe care o ocup. Imaginea intregului departament va avea de suferit dupa o faza de genul asta, pentru ca oamenii vorbesc intre ei si impartasesc idei si experiente – mai ales cand vine vorba de HR.

Dar, daca din capul locului ai fost instiintat ca discutia pe care o vom avea e posibil sa nu ramana intre noi, mai ales daca este cava grav, care poate afecta mai multi oameni din jurul tau, nu mai este mea culpa.

Linia asta dintre etic si practic este deseori indetectabila si depinde de mine sa iau decizii. Depinde de backgroundul meu, de expereintele avute in manage-uirea unor astfel de situatii si discutii si mai ales de coloana vertebrala, zic eu.

In astfel de situatii angajatii trebuie sa stie ca persoana de la HR face tot posibilul sa il ajute (stiu, poti sa imi dai mii de exemple in care nu se intampla asa – sunt si multe uscaturi, recunosc) si sa pastreze confidentialitatea. Insa, in functie de gravitatea situatiei, acest lucru nu va putea fi posibil intotdeauna.